Cu vocea-mi stinsă chem eternul..
Încremenită-n sfântul scrin,
Adus la mine însuşi zeul,
Ţesut cu albul de satin.
Un gând firav de mandolină,
Pitit în cer, căutând mereu,
O lume din argint, divină,
Ascunsă-n asfinţitul meu,
Cernută însă pe-o colină,
Ascunde clopotele firii,
Într-un eter al nemuririi.
Într-un eter al nemurii,
Ascunde clopotele firii,
Cernută însă pe-o colină,
Ascunsă-n asfinţitul meu
O lume de argint divină,
Pitită-n cer, căutând mereu,
Un gând firav de mandolină.
Ţesut cu albul de satin,
Adus la mine însuşi zeul
Încremenită-n sfântul scrin,
Cu vocea stinsă-mi chem eternul.
sâmbătă, noiembrie 20, 2010
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
6 comentarii:
Frumos!
Multumesc..
care-i farmecul? Nu-l inteleg! Faptul ca ai revenit inapoi cu versurile in ultimele strofe... asta ma inspaimanta...
:) e un exercitiu.. mai mult pentru mine, in legatura cu jocul de cuvinte si simetria versurilor/strofelor.
Intelesul e interpretabil, normal..
Vrei sa iti expun ideea mea despre ceea ce am scris? Bine.
In primele strofe imi strig eternul si nemurirea, pe cand in ultimele imi chem sfarsitul.. "Stinsa-mi" ar trebui sa sugereze sfarsitul..
Sau, cum interpreta altcineva: E ca un ciclu al vietii.. copilarie-batranete..
Bineinteles, versurile au fost scrise intr-o stare tipica de-a mea. Nu m-as mira sa inspaimante cititorul.
Poate ca insasi ideea de revenire la spiritul copilaresc al vietii(jocul) iti mentine speranta de continuitate in viata. E adevar ca e inspaimantatoare, insa e o incantare pentru o stare profund ascunsa...doar cei care traiesc asemenea momente vor intelege. Frumos...
Multumesc..
Trimiteți un comentariu