Nu am mai aşteptat ca arlechinul să ne ceară numele şi am rostit scurt "Zoia". Lângă mine, rosti şi ea cu o voce stinsă "Eva". Numele ei era Elvira. Era o parte din sinele meu cândva rătăcită. De când ne ştim, nu mi-a îngăduit vreodată să-i scurtez numele în niciun fel, deci am rămas un timp, privind-o lung, nelămurită. De undeva din lături, am observat vag un bliţ. După câteva clipe, vocea arlechinului, strigă amuzată : "Au sosit domnişoarele Zoia şi Eva"; apoi rumoare.
Împreună, păşind treptele ne-am cufundat adânc în cortină şi am intrat în forţă: eu într-un mod negru, lasciv, ea albă şi pură ca un fulg de zăpadă fremătând. O muzică lină, parcă venită din cosmos, inunda universul. Am reuşit să aprind torţa care ne unea mâinile atât de diferite, iar focul suda oarecum trupurile şi sufletele noastre într-un întreg pitoresc. Am închis ochii şi simţeam cum sunetul mă amorţea şi mă purta uşor spre un extaz cuminte, uşor, inocent, dulce, plin de căldură.
Abia la sfârşit am observat că în loc de cenuşă, în jurul meu dansau jovial delfinii, încântaţi întrucâtva de ceva ce părea ezoteric. Abia atunci am înţeles că eram numai eu.
Sfinx - Speranta
vineri, ianuarie 28, 2011
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu